Cand totul e prea tarziu

Cand totul e prea tarziu

Atunci când pierdem un părinte, un copil, un prieten realizăm cât de puțin timp le-am dedicat lor și momentelor petrecute împreună. Realizăm cât de puțin timp ne-am dedicat nouă și numărăm câte respirații ne-au mai rămas.

Atunci, în acel moment de disperare, ne promitem că ne vom schimba, că vom da mai multă atenție celor pe care îi iubim, că îi vom căuta mai des și vom crea mai multe amintiri frumoase; că vom ține cu dinții de ei și de zilele petrecute împreună.Promitem că vom fi mai buni și îi vom ierta mai des pe cei care negreșesc pentru că în fond ei sunt mai importanți decât singurătatea momentelor când nu mai sunt.

Și facem asta, o zi, două, poate o săptămână sau poate o lună dar apoi…se întâmplă.

Ne prinde iar agitația și în goana noastră dupa job, cursuri uităm. Uitam de noi, de ei. Uităm de timpul care ar trebui să fie al lor și acum e iar doar al nostru. Rămânem prinși în ceea ce numim nevoi și uităm de vise, de promisiuni, de făgăduințe. Nu mai sunăm, nu mai întrebăm…

… Însă timpul ne trage de mânecă: ” ai promis ceva! ” și iar ne oferă o lecție. Ne ia un prieten, un iubit, un părinte, lăsându-ne mai goi, mai pustiiți și cu alte promisiuni uitate în câteva luni.

Realizăm din nou că acel salariu atractiv nu cumpără momente cu oamenii dragi, că nu face timpul să se oprească căci timpul nu poate fi mituit. Realizăm din nou cât ne-am pierdut în griji și nevoi și promitem, din nou, că vom avea mai multă grijă de ei, de cei pe care îi iubim.

Promitem, uităm ca apoi să promitem mai aprig. O ținem tot ața până când promisiunile noastre devin promisiuni pe buzele altcuiva.

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>